Cum dansezi Samba? Mai intai trebuie sa reusesti sa ajungi la o stare vesela, exuberanta, ca sa poti sa te exprimi in adevaratul sens al Sambei. In mare parte, figurile de Samba care se danseaza astazi sunt rezlizate prin miscarea soldurilor. Samba este un dans complet, care solicita fiecare parte a corpului. Se imbina mai multe ritmuri pe mai multe segmente ale corpului. Figurile folosesc, in cele mai multe cazuri, ritmul “bounce”, care se transpune printr-o flexare/intindere a genunchilor inainte/inapoi, combinata cu o miscare a bazinului. Bratele se balanseaza in aer la nivelul bazinului. Pasul doi de bounce este foarte rapid, piciorul preia doar o parte din greutatea corpului. Ceilalti pasi se realizeaza cu transfer total de greutate, talpa facand contactul cu podeaua progresiv, de la varf catre calcai. Dansul are si un caracter poliritmic: in figurile de baza, miscarea picioarelor are un ritm, iar genunchii si bazinul mentin alt ritm. Partea cea mai solicitata a corpului o reprezinta omoplatii, care executa miscari laterale si sus-jos. Centrul de greutate este usor fixat spre inainte. Samba are o coregrafie echilibrata, alterneaza deplasarile cu momente statice si miscarile rapide cu cele lente. Prizele pot fi inchise, deschise, tandem sau fara priza. Pe scurt, caracteristicile acestui dans sunt: miscarea ampla de sold, o postura corporala plata a rasucirii, se executa cu greutatea spre inainte, pe un picior flexat. Masura muzicala este de 2/4, iar tempoul este de 50-52 batai/minut. Istoria Samba Cand spui Samba nu poti sa nu te gandesti la Carnavalul de la Rio de Janeiro, deci Brazilia. Aici sunt originile Sambei, care de altfel este si dansul national al Braziliei. Este o combinatie de influente africane, indiene si iberice. Prin 1830 a luat nastere un dans care combina miscari ale negrilor cu rotatii ale corpului si sway-uri din Lundu. S-au adaugat pasi de carnaval, iar in final dansatorii au ales stilul european, in care dansatorii aveau o pozitie mai apropiata. In 1885 inalta societate din Rio adopta dansul sub numele de Zemba Queca, ulterior Mesemba. Masemba a fost combinat, la inceputul secolului XX, cu un alt dans brazilian numit Maxixe si a fost popularizat in SUA si Europa. Chiar si astazi Samba mai contine pasul numit Maxixe (un chasse si o punctare). O alta demurire pe care a purtat-o Samba a fost “Carioca”, in 1930. Dansul devine popular in salile de dans europene abia dupa Al Doilea Razboi Mondial, prin anii 1948-1949, desi primele incercari de a adduce Samba in scolile de dans pe continent s-au facut prin anii 1923-1924. Pierre Lavelle structureaza Samba in anul 1956, o varianta din cadrul dansului sportiv. Apoi au aparut numeroase tipuri de Samba.
Cha-cha-cha:
Nu putem vorbi despre Cha-cha-c fara sa pomenim in prealabil despre Mambo. Exista trei forme de Mambo: simplu, dublu sau triplu, iar versiunea tripla are de fapt cinci pasi. Din acest tip de dans s-a dezvoltat Cha-cha-ul. Cum? O sa vedem in continuare! La sfarsitul anilor 1940, in Havana, Cuba, trupele de muzicieni americani si cubanezi, cantau in cazinourile marilor orase. Cateva dintre aceste orchestre au incercat sa combine ritmul american de jazz, cu cel cubanez de rumba. Rezultatul a fost Mambo. Printre numeroasele figuri de mambo, exista una care se numea "chatch", care implica trei miscari rapide ale greutatii urmate de doi pasi mai lent realizati. Pana la inceputul anilor 1950, aceasta figura a schitat un nou dans, dans numit cha – cha – cha. Cha - cha-ul a mostenit foarte multe elemente de stil de la "parintii" lui, adica mambo si rumba, ramanand un dans senzual si foarte energic. Ca majoritatea dansurilor latine, si acesta se realizeaza cu o miscare a picioarelor aproape de podea. Soldurile dansatorilor sunt relaxate si permit o miscare naturala a sectiunii pelviene. Partea superioara a corpului se pozitioneaza deasupra piciorului cu care se calca. Cha-cha-ul este ultimul venit in categoria dansurilor latino-americane a fost vazut pentru prima data in salile de dans din America in jurul anilor 1950, fiind o versiune mai lenta si mai putin complicata a Mambo-ului, numita Dublu Mambo. Cum s-a ajuns la acest lucru? Multa lume s-a plans ca Mambo-ul este prea rapid si prea sacadat, iar orchestrele au inceput sa incetineasca ritmul. Creat in Cuba Cha-cha-ul contine ritmuri africane si cubaneze amestecate intr-un ritm latino. Numaratoarea caracteristica un, doi, trei, cha-cha la facut faimos. Numele Cha-Cha-Cha apare prima data in Haiti, ca fiind o componenta a clopotului. Acest clopot era facut dintr-o placa, ce scotea un zgomot "cha-cha" cand era frecata. O alta versiune a numelui acestui dans ar fi urmatoarea: Cand femeile cubaneze danseaza pantofii lovesc cu calcaiele podeaua in ritm de cha-cha-cha. O alta ipoteza este provenienta din cuvantul spaniol "chacha", care inseamna asistenta medicala, sau din "chachar" care semnifica "a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau din "char" care inseamna "ceai". La inceputul anilor 50 mari orchestre Cubaneze, ca orchestra Aragon cantau Cha-cha si ca o parte a nebuniei latine dansul se imprastia ca un foc salbatic peste cultura muzicala americana, pana cand aproape fiecare formatie avea nevoie sa adauge un cha-cha pe LP-ul lor. Chiar si la sfarsitul anilor 60 cand Salza incepea sa se impuna, multe formatii pastrau cha-chaul pe albumele lor. Cha-cha-ul in sine a fost inventat in 1954 de un violonist cubanez Enrique Jorrin. Jorrin membru al orchestrei americane Charanga, a redus ritmul mamboului si a facut cateva inregistrari care au ajutat la implementarea acestei schimbari. Datorita ritmului rapid cha-cha-ul cerea pasi foarte mici. Se dansa pe o masura de 4/4 si numaratoarea era 1,2,3,si,4 si dansatorii faceau intoarceri in executia pasilor. Se puteau adauga pivotari si multe alte miscari noi fanteziste. Pasi incrucisati, rotatii, miscari laterale erau de asemenea incluse, cu franari sau locuri unde miscarea se oprea pentru un moment. Cha-cha-ul cere multe miscari de solduri, ceea ce face dansatorii foarte expresivi. Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 30 masuri pe minut. Denumirea acestui dans a fost prescurtata, din Cha-cha-cha devenind Cha-cha. Cha-cha-ul este un dans plin de viata, ce implica miscari rapide ce trebuie sa degaje o atmosfera vesela, de joaca, putin obraznica, strengareasca. Are un ritm sacadat, plin de vitalitate si forta, dansandu-se pe melodii ce au imprumutat multe elemente din jazz, beat si disco. Cha-cha-ul este popular si astazi, ritmul lui putand fi auzit in muzica lui Julio Iglesias, Gloria Estefan, Ricky Martin, Enrique Iglesias, Jennifer Lopez, Chayanne si multi altii.
Rumba:
Denumirea de Rumba este un termen generic ce acopera o mare varietate de nume (i.e., Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo) a unei muzici sau dans din vestul Indiei. Semnificatia exacta variaza de la o insula la alta. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, „Son-ul” era un dans popular al clasei medii din Cuba, fiind o varianta rafinata mai lenta a Rumbei. Si mai lent este „Danzon-ul”, dansul bogatasilor din Cuba in care se fac pasi foarte mici, femeia producand o foarte usoara basculare a soldurilor prin indoirea si intinderea alternativa a genunchilor. Exista doua surse ale Rumbei, una spaniola si alta africana. Dar dezvoltarea principala a avut loc in Cuba, desi au existat dezvoltari similare si in alte insule din Caraibe si in general din America Latina. Influenta Rumbei a aparut in secolul XVI-lea, o data cu importul sclavilor negrii din Africa. In folclor, rumba este in esenta mimarea unui act sexual foarte rapid cu miscari exagerate ale soldurilor, cu o atitudine senzuala agresiva din partea barbatului si o atitudine defensiva a femeii. Muzica este formata din batai intrerupte (stacatto beat) sustinute de miscari expresive ale dansatorilor. Instrumentele acompaniatoare incluzand maracas, clavecin, marimbola si tobe. Rumba americana este o versiune modificata a Son-ului. Prima incercare serioasa de introducere a ei in SUA, a fost facuta de catre Lew Quinn and Joan Sawyer in 1913. Zece ani mai tarziu liderul formatiei, Emil Coleman a adus muzicieni si dansatori de Rumba in New York. In anul 1925 cand Benito Collada a deschis clubul El Chico in Greenwich Village, si-a dat seama ca new-york-ezii nu stiau nimic despre Rumba. Adevaratul interes pentru muzica Latino a inceput insa abia in ultima parte a anilor 1920, cand Xavier Cugat a format o orchestra specializata in muzica latino-americana. Mai tarziu in anii 1930 Cugat canta la renumitul hotel Waldorf Astoria din New York, avand cea mai remarcabila orchestra a acelor vremuri. Dansul a aparut in 1935 in filmul „Rumba”, un music-hall superficial, in care George Raft juca rolul unui dansator ce castiga mostenitoarea (Carol Lombard) prin limbajul universal al dansului. Introdus in Europa s-a bazat mult pe entuziasmul si abilitatea interpretativa a profesorului londonez Monsieur Pierre, care in anii 30 impreuna cu partenera sa Doris Lavelle a popularizat adevarata versiune a Rumbei Cubaneze, in Londra. In 1955 a fost recunoscuta oficial, dupa multe discutii, versiunea Rumbei Cubaneze. Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 25-27 masuri pe minut Senzuala, subtila si pasionanta, rumba este numita “perla dansurilor latino-americane”, fiind un dans al iubirii si suferintei. Se caracterizeaza prin miscari ample ale bazinului si unduiri elegante ale bratelor, avand o melodicitate lirica, poate chiar un anumit melo-dramatism. Astazi multe din figurile de baza au pastrat vechea poveste pasionanta de dragoste in care femeia incearca sa domine barbatul cu ajutorul farmecului sau feminin. In coregrafiile reusite va exista intotdeauna un element de “tachinare si fuga”, barbatul fiind ispitit si apoi respins. Pentru partenera miscarile cele mai atractive sunt cele de bazin, in timp ce partenerul isi foloseste intregul trup pentru a-si impresiona si domina partenera. Din pacate, la finalul dansului el nu reuseste niciodata. Rumba a fost si a ramas spiritul si sufletul muzicii si dansului latino-american, ritmurile fascinante si expresivitatea corpurilor facand din Rumba unul din cele mai populare dansuri latino-americane.
Paso Doble:
Dansul Paso Doble este singurul dans latino-american ce nu isi are radacinile in cultura « Negro », fiind originar din Spania, descoperit de asemenea si in Mexic. Numele de ‘Paso Doble' inseamna in limba spaniola ‘doi pasi' si se poate deosebi de ‘Paso a Dos' care semnifica ‘dans in doi'. Conceptul de ‘doi pasi' se refera la natura de mars a pasilor de dans, care pot fi numarati cu ‘1, 2' pentru ‘stanga, dreapta'. Aceasta ar putea sa contrasteze cu descrierea lui alternative ca fiind ‘Un pas spaniol', numit asa deoarece pe fiecare bataie a muzicii se calca doar o singura data. Paso doble este unul din multele dansuri spaniole traditionale care sunt associate cu diferite aspecte ale vietii speniole. Paso Doble s-a dezvoltat pe baza miscarilor matadorului in timpul coridelor. In acest dans partenerul este mult mai mult in centrul atentiei, partenerei revenindu-i rolul capei. Elementul de legatura intre corida si muzica acestui dans, este dat mai ales de caracteristica muzicii de mars folosita la inceputul coridei. Coridele dateaza inca din vechea Creta, si doar in anii 1700 a fost adoptata si de spanioli. Dansul acesta este ultimul dans ce se invata in timpul cursurilor de dansuri latino-americane, deoarece se bazeaza pe o coregrafie precis aranjata pe linia melodica, fiind un dans foarte dificil. Dansul Paso Doble a inceput sa castige popularitate in jurul anilor 1920, punctul culminant al popularitatii fiind atins in anul 1926. Paso Doble a fost acceptat ca dans de competitie dupa Al Doilea Razboi Mondial. Masura muzicala este de 2/4, tempoul fiind de 60-62 masuri pe minut. n momentul in care incepe muzica de Paso Doble, instantaneu se creaza o atmosfera specific spaniola. Modul de prezentare a acestui dans este cu pieptul larg, umeri desfacuti indreptati in jos, cu gatul tras pe spate, iar capul este inclinat usor in fata spre in jos. Aceasta este pozitia toreadorului care trebuie sa aiba contact vizual permanent cu taurul.Modul de prezentare a acestui dans este cu pieptul larg, umeri desfacuti indreptati in jos, cu gatul tras pe spate, iar capul este inclinat usor in fata spre in jos. Aceasta este pozitia toreadorului care trebuie sa aiba contact vizual permanent cu taurul. Greutatea corpului este spre in fata, dar majoritatea pasilor ce merg spre in spate au conducere cu calcaiul. De obicei coregrafia este legata de structura melodica a dansului ‘Espagna Cani', care este dansul tiganesc spaniol, acest dans avand trei bucati crescendo in muzica. Aceste momente sunt usor de remarcat datorita pozelor spectaculoase relalizate de catre dansatori, ceea ce adauga grandoare dansului.
Jive:
Jive-ul , adus din America , s-a dezvoltat initial dintr-un dans numit « Jitteburg », prin eliminarea elementelor acrobatice si perfectionarea tehnicii. Prima descriere a acestui dans a fost realizata de catre profesorul londonez de dans Victor Silvester, descriere publicata in Europa in anul 1944. Originile cuvantului ‘jive' nu se cunosc exact. Se poate referi la “jive talk”, adica la o vorbire galagioasa si colorata, nepotrivita, inselatoare, sau exagerata. Acest cuvant reflecta caracterul dansului: saltaret si galagios. Primile influente ale jiveului vin de la sclavii africani din America. Acesti sclavi dansau cateva dansuri traditionale care aveau atat pasi simpli cat si tripli. De asemenea, muzica lor avea un ritm contiuu de bas, si cateva elemente ale ritmului actual de jive. In anii 1880, existau competitii ale acestui dans printre negrii din Sud, iar premiul era un tort, astfel dansul a primit numele de „Mersul tortului”. Modul exuberant al manifestarii muzicale si coregrafice ale acestui tip de dans contrasta foarte mult cu stilul mai mult decat sobru si fara viata al albilor din inalta societate. Odata cu moartea reginei Victoria in 1901, popoarele vorbitoare de limba engleza s-au simtit mai libere si au adoptat nu numai acest tip de dans, ci foarte multe altele, fiind considerate inca mult timp dupa aceea ca fiind indecente. Acest dans este un amestec de Rock&Roll, Boogie –Woogie, American Swing si Jitteburg, de unde reiese caracterul expresiv si rapid al Jive-ului. Dintre toate aceste dansuri jive-ul este cel mai mult legat de swing, mai ales deoarece a evoluat in urma competitiilor care se tineau in America si in anumite parti din Europa la inceputul anilor 1900. Muzica de jive s-a dezvoltat mai ales in perioada anilor '50 – '60, continand ritmuri saltarete si melodii placute. El poate fi dansat atat pe ringul de dans la o competitie de dans sportive, cat si in discoteca sau in cluburi. Cel mai evident element distinctiv al acestui dans este viteza. Din familia dansurilor de acest gen cum ar fi swing-ul sau Lindy hop, el necesita un spatiu de dans considerabil cat si o energie fizica pentru sustinerea lui. Jive-ul nu da semne de a se transforma intr-un alt dans, dar trebuie stiut ca exista doua stiluri de jive: stilul international, adica cel descris mai sus, si stilul autentic, sau cel bazat mai mult pe miscarile swingului. Este evident de remarcat faptul ca este un dans foarte rapid, care consuma multa energie,fiind ultimul dans in cadrul competitiilor, dansatorii sunt nevoiti sa demonstreze ca dupa celelate patru dansuri mai au energia necesara pentru Jive. Dansul Jive este tot un dans static, in timpul dansului neexistand multa deplasare. Timpii accentuati sunt timpii 2 si 4. In competitie Jive-ul dureaza intre 1,5-2 minute, numarul de batai pe minut fiind de 44. Muzica are un ritm de 4/4, cu tempoul de 42-44 masuri pe minut. Mai trebuie adaugat ca acest dans contine atat pasi de chasse, cat si kick-uri si piruete rapid realizate. De multe ori aceste lucruri se succed intr-un mod foarte complicat, si de accea trebuie ca cei doi parteneri sa ramana foarte concentrati pentru nu a pierde ritmul muzical. In cadrul competitiilor, partenerii sunt de multe ori punctati in functie de energia pe care o manifesta, dar mai ales de corectitudinea si estetica executiei pasilor pe ritmul melodiei. Flick-urile si kick-urile nu trebuie sa fie doar pura decoratie artistica, fiind cateva elemente foarte importante in redarea ritmului si tempoului, precum si alte gesturi ce pot fi realizate. Elementul central al dansului este priza palmelor, care trebuie sa se afle intr-o continua presiune. Sa fie foarte ferma. Un alt element essential este coordonarea dintre cei doi parteneri, mai ales in momentele in care se executa intoarceri rapide si schimbari complicate ale prizei mainilor. Versiunea actuala de jive are pasii de baza formati din chasse-uri realizate in mod sincop, adica lateral, apropiat, lateral; conduceri laterale cu corpul stanga – dreapta, urmate de un pas de rock realizat in spate cu revenire spre in fata. Soldurile se misca cu o jumatate de bataie dupa fiecare pas, iar greutatea este mentinuta in permanenet catre in fata, adica pe pernita talpii. In timpul chasse-ului, datorita faptului ca se tine piciorul care conduce sus, formand un unghi de 90 de grade cu corpul, iar piciorul care urmeaza aparent inactiv, creaza iluzia optica a ceea ce se numeste „moonwalk” sau mersul pe luna, conferind dansatorului o prezenta interesanta de imponderabilitate. Un lucru foarte interesant este asocierea acestui dans si mai ales a muzicii si stilului libertin de exprimare cu tinerii. Acest lucru nu este intamplator, deoarece tinerii au asimilat instantaneu crezul timurilor de atunci, iar cei mai inaintati in varsta au ramas mult timp reticenti la schimbare, criticand vehement inclinatiile nesanatoase ale tinerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu